marți, 16 iunie 2015

Declaraţie de independenţă

Când eram în liceu, am trăit o perioadă destul de tulbure, pe care am înţeles-o doar treptat şi din care şi acum mai am revelaţii şi conştientizări.
Mi se dusese vestea că sunt vrăjitoare. Da, vrăjitoare! Doar că eu habar nu aveam. M-am trezit dintr-o dată respinsă de toate prietenele mele, care şi-aşa erau puţine, de iubitul meu, care şi-aşa nu prea mă băga în seamă, de părinţii prietenelor mele. Şi eu nu înţelegeam nimic pentru că nimeni nu-mi spunea. Mă simţeam ca într-o mare conspiraţie, eram super frustrată şi mă străduiam să înţeleg cum, unde, când am greşit de mi se întâmplă aşa ceva. 
Apoi, am început să primesc argumente pentru această stare de fapt. 

Oamenii au fost speriaţi pentru că:
  • Aveam două cărţi care se numeau Dicţionar diabolic - nefericit titlu. Conţineau informaţii despre ştiinţele oculte (care m-au pasionat dintotdeauna). Povesteam cu prietenele mele despre chiromanţie, interpretarea viselor, citit în cafea sau în cărţi şi alte asemenea. Nu mă gândisem niciodată că asta avea să se întoarcă împotrivă-mi.

  • Eram pasionată de astrologie - aveam o carte care se numea Zodiac Universal, care ajunsese ca vai de ea de muncită ce era. Şi de către mine şi de către prieteni. Toţi erau curioşi de zodii, compatibilităţi,etc. până au aflat că sunt "vrăjitoare". 
  • Citisem într-o revistă oarecare că dacă pui coajă de ou pisată la flori, acestea cresc mai frumos, se simt bine. Eu descoperisem de puţină vreme că e plăcut să plantezi şi să îngrijeşti flori şi făcusem o pasiune şi din asta. Le îngrijeam cu dăruire şi îmi doream să fac ce e mai bine pentru ele. Le puneam muzică, vorbeam cu ele, le mangâiam. Am început să pun coji de ou pe pervazul geamului la uscat ca să se poată sfărâma mai uşor şi să le pun apoi la flori. Ghinion! Tocmai în acea perioada m-a vizitat una dintre prietene şi nu a avut o impresie prea bună despre ce făceam eu. Probabil i s-a părut mai degrabă un ritual satanic, decât că vreau să am grijă de flori. Nu-mi dau seama ce asocieri a făcut în mintea ei. Cert este că vestea s-a dus.
  • Un alt ghinion a fost că iubitul meu de-atunci a mancat cu poftă prune, multe. Şi ştiţi ce se întâmplă de la prune, fiziologic vorbind. Auzind zvonurile care circulau deja despre mine, a crezut că i-am făcut vrăji. Noroc că el era mai sceptic de felul lui şi s-a prins până la urmă că de la prune i s-a tras. Îi mulţumesc. De la el am aflat că oamenii se temeau de mine pentru că ... "vrăjitoare"
  • Am început să primesc înapoi obiecte împrumutate şi să mi se ceară să le returnez pe cele pe care le aveam eu. Toată lumea se retrăgea în jurul meu, rămâneam singură. (cum, de altfel, m-am simţit toată viaţa)
  • Trăiam într-un orăşel în care mentalul colectiv era foarte populat cu istorii din astea vrăjitoreşti pe care le auzeam încă de când eram copil şi care influenţau cu uşurinţă orice slab de înger.
În fine, acum mi se pare amuzant să povestesc asta, deşi la vremea respectivă m-am simţit cel mai nedreptăţit şi singur om de pe planetă. 
Aşa că multă vreme am ascuns pasiunea mea pentru toate aceste ştiinţe oculte care pentru mine au fost dintotdeuna fascinante. 
Însă pe modelul "ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus", am ajuns aproape tot timpul să mă reîntâlnesc cu ele.
În facultate, deşi am făcut asistenţă socială, am avut bucuria să am şi cursuri de etnologie şi folclor unde am regăsit multe din poveştile copilăriei despre vrăjitorie, spiriduşi, strigoi, moroi, spirite ale casei, etc. M-au fascinat cărţile Elenei Niculita Voronca şi am fost fericită să aflu cu câtă dăruire şi pasiune a cules poveşti despre datinile şi credinţele poporului român spre a ni le lăsa moştenire pentru cunoaşterea şi înţelegerea ritualurilor magice care se desfăşoară de când lumea.


Când l-am descoperit apoi pe Mircea Eliade şi am înţeles că facem parte dintr-un întreg pe care de cele mai multe ori nu-l putem cuprinde cu mintea, dar îl putem intui, am ştiut că nu e nimic în neregulă cu mine. Am trăit cu bucurie perioadele de studiu din timpul facultăţii şi mi-am hrănit pofta de cunoaştere.

De ce am povestit toate astea? Pentru că azi, mai mult ca oricând mă simt pregătită să-mi asum ceea ce sunt. Azi vreau să-mi declar independenţa. Să mă eliberez de limitări, de credinţele celorlalţi despre cum ar trebui să fie ca să fie bine. Mă eliberez de toate convingerile nesănătoase, mă eliberez de frici şi de aşteptări. 

Azi doar SUNT! Sunt şi asta e de-ajuns. 

Mulţumesc pentru felul în care Dumnezeu mi-a purtat paşii şi m-a adus în această minunată zi. Ce frumos - să iasă soarele dintre nori chiar în momentul în care scriu asta. Mulţumesc Doamne!

Privind în urmă înţeleg acum că a fost un proces prin care a trebuit să trec. Înţeleg că toate se întâmplă exact atunci când trebuie, chiar dacă anumite conştientizări vin, iată, la mai bine de 15 ani distanţă. Dă-i Doamne omului mintea cea de pe urmă!


Aşadar, dragii mei, declar cu toată inima că da, sunt astrolog cu acte în regulă, declar că am iniţiere în terapia cu îngerii (mulţumesc Deliaşi fac citiri cu carduri oracol cu îngeri, declar că fac yoga şi că voi face până voi muri şi după, atât de mult iubesc asta. Declar că mă interesează şi voi urmări să mă iniţiez în cât mai multe astfel de ştiinţe şi discipline pentru că m-au pasionat dintotdeauna şi fac parte din fiinţa mea.
Iar profesorul nostru de astrologie m-a ajutat să descopăr că atunci când negi părţi din tine e ca şi cum ţi-ai nega Soarele. Şi să-ţi negi soarele, înseamnă să te negi ca Fiinţă.

Acum ştiu că totul e cu voinţa divină şi n-o să stau să explic cum şi de unde. Pur şi simplu ştiu.

Aleg să mă deschid şi să mă ofer asemenea unei flori - doar pentru că pot şi pentru că nu am nici un interes, decât să fiinţez în acord cu sufletul meu.

Vă mulţumesc şi vă iubesc!

Iubire şi lumină!




duminică, 7 iunie 2015

Un fir de praf

Duminică dimineaţa. Linişte. De fapt cântă un cântec. David Gray – Sail away. Pe repeat. Îmi beau cafeaua (pe care nu ar trebui sa o beau), mă pregătesc să merg la a doua zi de iniţiere în terapia cu îngeri cu Delia
Sunt aşa, nicicum. În ultima vreme am tot fost în carusel. Mă învârt la nesfârşit şi trec prin tot felul de stări şi cumva sentimentul este că nu-mi mai aparţin. Şi e ca şi cum mă întorc mereu în acelaşi punct şi o iau de la capăt. E ca în filmul Ziua Cârtiţei şi am aşa o stare de nervozitate continuă pentru că vreau să ies din cerc şi nu ştiu pe unde.

În acelaşi timp n-aş putea spune că mă plictisesc. Viaţa bate filmul. Aş putea face un film sau aş putea scrie o carte. Dar cred că aş rescrie istoria personală a milioane de oameni. Deci, care-i sensul?
Da, dar „durerea mea e cea mai mare” – spunea Cioran. Pentru că da, avem tendinţa de a ne vedea mereu buricul pământului, centrul Universului, ceea ce într-un anumit sens chiar suntem. Şi chiar ar da roade această viziune dacă nu ar fi sub influenţa ego-ului.

Ieri, într-una din meditaţiile făcute cu Delia, Arhanghelul Jeremiel ne-a ajutat să ne înălţăm şi să ne privim viaţa de sus. Am avut un sentiment de „micime”. M-am văzut de undeva de sus, mi-am văzut preocupările mărunte şi neînsemnate, m-am simţit ca un fir de praf. Cum mă trezesc eu dimineaţa şi fac una, alta, mă zbat cu tot felul de mărunţişuri şi apoi, la capătul zilei, îmi dau uneori o importanţă care e doar în mintea mea.

Desigur că sunt importantă şi că sunt copilul iubit al lui Dumnezeu şi că am o menire şi că aceasta poate fi doar să zâmbesc oamenilor pe stradă, dar uneori ma iau prea in serios si prea tare mi se pare ca durerea mea e cea mai mare. Si exercitii de acestea de conştientizat că suntem o picătură de apă într-un ocean mi-s utile- mă aduc cu picioarele pe pâmânt. Ceea ce am şi făcut. Pe seară, la întoarcere, am treversat parcul mare desculţ; tălpile mele au gustat cu nesaţ pământul, iarba moale. Când m-am încălţat, tălpile îmi vibrau de furnicături plăcute. Am resimţit aceeaşi senzaţie dimineaţă când am coborât din pat. Minunat.

Mda. E bine să-ţi aminteşti uneori că nu eşti decât un fir, un bob, o picătură. Te readuce cu picioarele pe pământ.


Într-o dimineaţă, la sfârşitul sesiunii de yoga, am rămas în poziţia cadavrului (shavasana). Şi m-am trezit gândindu-mă la moarte. Cu detaşare. Pentru mine moartea nu mai este ceva de speriat. E ceva ce face parte din viaţă, din evoluţie, din transformare. Dar mă gândeam la ce rămâne în planul fizic după ce mori. Oamenii te plâng o vreme, îşi mai amintesc de una alta, unii te pomenesc de bine, alţii te înjură, mai mănâncă o colivă, mai un parastas şi apoi, dacă nu eşti cine ştie ce personalitate creatoare care să lase în urmă ceva pentru studiul posterităţii, dispari în neant asemeni unui fir de praf.

Mi-a prins bine să meditez la asta. A fost ca un discurs motivaţional. M-a împins să ies afară, în lume, să acţionez, să mă zbat, să fac ceva măreţ. Însă cu sentimentul umilinţei în suflet, pentru că la urma urmei (cum zice tata mereu şi eu mă tot întreb când e urma urmei ăsteia) nu sunt decât un fir de praf. Dar unul care contează.

(Mi se întâmplă de multe ori să vreau să scriu despre chestii concrete şi ajung să scriu bazaconii. Acum e una din acele dăţi, dar sunt bazaconiile mele şi le iubesc. Şi o să le public şi pe blog pentru că e blogul meu şi scriu ce vreau pe el.)