marți, 26 mai 2015

"Tu ce-ţi doreşti pentru tine?"


M-a întrebat un prieten zilele trecute. Am rămas ca trăsnită. Adică cum? Păi ce? E voie?
Păi, până la mine, lista e luuuungă. Şi nici nu cred că mai ajung şi la mine în viaţa asta. Poate peste vreo două, trei vieţi. 
Mi-am tot sucit neuronii întrebându-mă cum am ajuns să fiu ultima pe listă? 
Răspunsul se găseşte departe în trecut, la primul, ăla de 'enşpe mii de generaţii în urmă - "fii cuminte, nu e frumos, nu-i place la tanti Miţa că te scobeşti în nas!". Uite-aşa începi de mic-mic să faci lucruri pentru alţii şi să te uiţi pe tine.
Aşa ajung copiii să-şi dorească lucruri pentru părinţi, părinţii să-şi dorească pentru copiii lor să fie altfel, profesorii să-şi dorească reuşite în locul elevilor, elevii să-şi dorească alte calităţi pentru profesorii lor, soţii să-şi dorească tot felul de fantasmagorii pentru partenerii lor şi tot aşa, uitând că doritul ăsta pentru alţii e o chestiune cât se poate de egoistă. Pentru că, de fapt, noi ne dorim lucruri pentru ceilalţi, căutând un fel de confort pentru noi înşine dar nu avem curajul să-i spunem pe nume (nu ne-a învăţat nimeni) şi atunci ne proiectăm dorinţele asupra celorlalţi. Uneori cu forţa!
Ne dorim să schimbăm lumea, dar din păcate începem din afara noastră.

Sunt furioasă! Pentru că tot scriu şi citesc despre iubirea de sine, despre centrarea pe propria fiinţă şi mă tot strădui să mă iubesc. Cu forţa! "Fake it till You make it!" îmi spun. Şi uneori am impresia că-mi şi iese aşa un pic.

Şi apoi te trezeşti cu unu că te întreabă: tu ce-ţi doreşti pentru tine? şi te apucă plânsul, pentru că trăieşti dintr-o dată cel mai acut sentiment de zădărnicie şi de deşertăciune. Şi ţi se pare că eşti pe fundul universului, uitat şi părăsit şi fără speranţa că într-o zi, una dintr-o viaţă viitoare, vei învăţa în sfârşit să te iubeşti pe tine. Vei SIMŢI cum e să te iubeşti şi pe tine.

Cel mai greu de învăţat într-o viaţă de om mi se pare tocmai asta cu iubitul de sine. Mai ales după ce, toate sistemele prin care treci te învaţă taman invers - uitarea de sine, uniformizarea, ciunţirea de sine.
În jurul meu toată lumea îi dă cu "iubirea necondiţionată" de sine sau de alţii şi mă întreb oare ei sunt tot ca şi mine, în varianta "fake it till You make it"? 
E ca un fel de Sfânt Graal această iubire necondiţionată. Toată lumea o caută, dar nimeni nu ştie unde să se uite mai exact. 

Şi apoi meditez. Şi mă "uit" în spaţiul inimii mele, acolo unde înţelepţii spun că ar trebui să simt o căldură sau o lumină albă sau ceva strălucitor. Mă rog! Ceva. Şi eu mă trezesc întrebând: "Eşti? Te simt că baţi, dar eşti?" Uneori simt că se înfiripă ceva, un fior călduţ, un sentiment de bucurie şi recunoştinţă şi-mi doresc să-i dau putere, să-l cresc mare şi puternic cât toate şuvoaiele lumii. Să năvălească afară din piept şi să-mi inunde sufletul şi lumea cu toată iubirea universului. 
Dar câtă muncă, cât mai avem de luptat împreună iubita mea, INIMĂ! 

Ce-mi doresc pentru mine? 

Să-mi dau voie să fiu!
Să mă manifest în toate culorile mele fără să-mi fie ruşine!
Să-mi dau voie să cânt!
Să pot spune lucruri, atunci când le simt! Să nu le mai îngrop în mine.
Să-mi dau voie să mă bucur fără să mă simt vinovată.
Să pot refuza fără să simt că sunt egoistă.
Să mă eliberez de frici, fantasme şi răni.
Să îndrăznesc să cer.
Să primesc!
Să mă iubesc!


Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi - Matei 22:35-40 

Să începem cu noi înşine! 
Tu ce-ţi doreşti pentru tine?