miercuri, 29 aprilie 2015

Viaţa ca un joc...pe calculator

Începând din adolescenţă am avut tendinţa de a mă împrieteni cu uşurinţă cu viciile. Am băut, am fumat (nu numai ţigări), am exagerat în multe privinţe. Acum, privind înapoi, îmi dau seama că au fost teste prin care am avut de trecut - coborâri pe trepte ale infernului, pentru a putea preţui apoi paşii făcuţi înapoi în lumină. Şi, oricum, cred că e o etapă prin care toţi am trecut la un moment dat, cea a explorării zonei interzise.

La un moment dat, undeva prin facultate, am descoperit jocurile pe calculator - cele de strategie şi RPG (Role Playing Game) mă fascinau. Unele le aveam şi le jucam în cămin, pentru altele mergeam la internet cafe. Zile şi nopţi nemuncite, nedormite de evadat într-o lume fantasmagorică în care, oricât era de greu, reuşeam să progresez, să devin din ce în ce mai bună, trăind astfel iluzia unui succes asemănător cu fumul unei ţigări, pierdut în aer.
În unele dezvoltam oraşe, civilizaţii şi cuceream tot ce era de cucerit, în altele eram un erou singuratic ce lupta cu tot felul de monştri, din ce în ce mai puternici şi mai fioroşi.
Atât de absorbită eram şi atât de mult îmi doream să trec de la o etapă la alta cât mai repede, încât o dată am chiulit de la servici, minţind în mod ruşinos că sunt grav răcită. Şi acum mă ruşinez când îmi amintesc. Dar atunci, aveam de găsit nu ştiu ce artefact şi de trecut la nivelul următor. Pfiuu!

Au urmat apoi jocurile online - Triburile şi jocurile de pe facebook. Cu atât mai fascinante. Aici nu mai eram singură, erau oameni interconectaţi cu care puteai povesti, cărora le cereai ajutorul. Cu unul dintre ei am avut o "relaţie" de mai bine de un an de zile. Povesteam pe chat şi despre joc şi despre vieţile noastre. Nu l-am văzut în viaţa mea la ochi, habar nu am cum arată, era un nickname într-o fereastră de net. 
Am făcut parte şi eu din gaşca celor care-şi puneau ceasul să sune ca să dea nu ştiu ce atac organizat pe triburile sau să culeagă recolta de castraveţi pe farmville. Doamne fereşte! Mă ia cu tremurici când mă gândesc cât timp am pierdut în această lume virtuală. Bine că s-a terminat.

miercuri, 22 aprilie 2015

Şi-aşa-mi vine câteodată...

...să plec în lume. 
Sau să mă urc pe-un vârf de munte şi să rămân acolo în contemplare până la sfârşitul veacurilor. 
Să mă arunc în mare şi să mă contopesc cu respiraţia ei. 
Să fac un salt până la nori să să mă culcuşesc într-unul dintre ei, cel mai pufos şi mai alb. 
Să dansez până ce-mi simt inima sărindu-mi din piept.
Să dorm şi să visez visurile lumii de la începuturi şi până la sfârşit. 
Să zbor. 
Să mă afund într-o pădure până în inima ei şi să rămân acolo, iar copacii să-mi fie maeştri. Să învăţ de la ei să stau drept, să accept ceea ce vine spre mine şi să nu mai lupt cu ceea ce nu poate fi schimbat. 
Să mă întind în iarbă, în iarba lumii, să-i simt mirosul verde crud, mirosul de viaţă, de viu şi să simt adierea vântului mângâindu-mi pielea, fiinţa. Să aud gâzele zumzăind (când eram mică mi se părea că de fapt ele zic încontinuu "Dumnezeu" atunci când zumzăie. Mai cred asta şi acum. De aceea când stau în iarbă şi aud gâzele zumzăind e ca şi cum aş sta în braţele Lui). 
Să pătrund liniştea unei biserici vechi, să-i simt mirosul de piatră trecută prin timp, să adulmec poveştile dintre zidurile ei, să trăiesc miile de emoţii mărturisite pe băncile ei. 
Să gust lumina unei dimineţi de vară, să o las să-mi pătrundă fiinţa, la început timid, cu paşi inceţi, dar siguri şi apoi să o las să mă inunde şi să simt că nu-mi ajunge trupul să o simt. 
Să râd. Să râd cu inima, cu ochii, cu sufletul, cu trupul. 
Să strig! Să-mi strig neputinţele, frustrările, furia nemărturisită. Să urlu din toate puterile, până iese tot din mine şi apoi să cad frântă şi să mă bucur de golul rămas. 
Să evadez! Să fug din lumea asta, să-mi caut alta mai colorată şi mai jucăuşă, mai neserioasă şi mai pusă pe şotii. 
Să nu mai fiu sau să fiu una cu nemărginirea. Să renunţ la călătorie, să mă aşez pe marginea drumului ca un drumeţ obosit de lunga cale străbătută şi să rămân acolo. Să nu mai vreau nimic, să-mi fiu de ajuns, să-mi fie de ajuns clipa. 
Să cobor în fundul pământului, să-mi înfing rădăcinile în nemişcarea lui, şi să mă hrănesc cu seva puterii lui. 
Să o iau la pas printre galaxii şi să devin una dintre ele. 
Să plec în lume, să găsesc un picior de curcubeu şi să urc pe el să-i trăiesc culorile.

Aşa-mi vine câteodată. 
Dar lumea asta în care trăiesc e făcută altfel şi se ghidează după alte reguli, iar eu nu am încă îndrăzneala să le încalc pe toate. 
Aşa că visez şi uneori mă mai întind în iarbă să aud gâzele zumzăind.



marți, 7 aprilie 2015

Iarna demonilor mei

Zilele acestea toată lumea în jurul meu s-a plâns că "ce vreme!", "vine Crăciunul", "m-am săturat", "nu mai vrem iarnă", etc. Şi eu m-am plâns, deşi ştiam că nu am ce face, dar eu fără soare mă sting încet. 
Chiar şi aşa, n-am putut să nu mă minunez de manifestările capricioase ale vremii - priveam pe fereastră, era soare, întorceam privirea preţ de 2-3 minute, când priveam iar, ningea cu înverşunare. Fascinant! Şi, apoi, într-una din zile, iar mi-a sunat clopoţelul (cum îmi sună mie de obicei) şi am rămas de-a dreptul extaziată în mijlocul acestui spectacol minunat al naturii. Am conştientizat că ceea ce e afară este şi-n interior şi ce e înăuntru este şi-n exterior, iar tabloul care se desfăşura cu atâta culoare, emoţie şi forţă în faţa ochilor mei era de fapt imaginea a ceea ce se întâmpla în mine şi poate că în atâtea alte suflete.
Şi eu, asemenea naturii, luptam în interior cu demoni şi balauri gri, furtunoşi, turbaţi care mă munceau şi mă ţineau din a mă bucura plenar de trăit. Ce demoni? Ohooo, cei cu care ne luptăm toţi, zi de zi. Demonul mândriei, al orgoliului - cel ce mă face să-mi zic în sinea mea: "eu sunt mai bună decât ăsta sau celălalt; sunt mai deşteaptă, mai frumoasă, mai, mai...eu sunt cea mai tare", slăbind în mine compasiunea şi sporind nepăsarea. Mai este demonul invidiei, cel care mă împunge şi mă face să văd adesea doar ceea ce ceilalţi au şi eu nu am, uitând că fiecare are calea lui şi că la un anumit nivel fiecare primeşte fix ceea ce merită sau are nevoie. 

Lenea, offf, lenea e un mare balaur, cu multe capete care se încolăcesc în jurul meu şi-mi suflă un abur ispititor ce mă îndeamnă să renunţ şi azi la practica de yoga sau la plimbarea în natură sau la scrisul pe blog. Da, lenea e vicleană, se strecoară uşor pe lângă mine şi-mi şopteşte să-mi pierd zilele, orele, minutele într-o dulce uitare de sine, pentru ca apoi sufletul să mi se umple de ruşine şi regrete care-mi ciunţesc respectul de sine şi mă transformă într-o şi mai mare leneşă. 

Apoi mai sunt nenumărate ispite, demoni mititei care împreună prind putere - poftele de toate felurile - de mâncare, de dulce, de vicii, care mă invită să le dau curs, asemeni norilor care lasă câteva raze de soare să se întrevadă, pentru ca mai apoi să se adune într-un noian întunecat, gri, apăsător care mă copleşeşte şi mă înghite pe de-a-ntregul.


Asemeni soarelui care reuşea în răstimpuri să-şi arate chipul şi să-mi umple sufletul de lumină, reuşesc şi eu, tot uneori, să-mi astâmpăr demonii, să-i disciplinez, să-i ţin în lesă, să-i fac să lucreze cu mine, pentru mine. Însă lupta e grea şi adesea, când soarele străluceşte mai tare, mă trezesc cu ei năpădindu-mă ca o zăpadă de aprilie rece, nedorită, dar înverşunată, nevrând să renunţe, ţinând cu dinţii şi zvâcnind pentru o ultimă dată, în speranţa unei victorii.

Însă, în basme, binele învinge întotdeauna! Lumina şi iubirea înving întotdeauna! Aşa şi primăvara! În toată această luptă, primăvara îşi vede de înverzitul ei. Nu renunţă, nu se lasă doborâtă, ci colorează din ce în ce mai bogat tabloul naturii reînviate.
Aşa îmi doresc şi eu şi sper ca partea aceea luminoasă din mine să izbutească. 
Mulţumesc naturii pentru aşa lecţie minunată, pentru că m-a lăsat să mă oglindesc în ea şi mi-a fost aşa maestru înţelept. 
Mă înclin.



Până la urmă, e frumos, ca într-o poveste, să te lupţi ca o Primăvară să domini Iarna rece, să vrei să învii, să te ridici în lumină, să laşi să izbucnească din tine izvorul vieţii, căldura, soarele, verdele. 
E şi mai plin de satisfacţie să reuşeşti să faci asta din cea mai rece, umedă şi întunecată iarnă - Iarna demonilor tăi!

Fie ca lumina şi iubirea să ne transforme asemeni primăverii!