luni, 12 octombrie 2015

M-am mutat

Anul acesta a fost unul plin de schimbări pentru mine. Una dintre ele, este că mi-am schimbat casa virtuală şi am ales să creez un nou blog pe care să-mi împărtăşesc trăirile, gândurile, experienţele, etc.
Aşa că de-acum încolo mă găsiţi acasă la Peştele Visător care-s tot eu, da ceva mai altfel.

Mulţumesc pentru experienţa trăită împreună aici, cu lumină şi iubire.

marți, 16 iunie 2015

Declaraţie de independenţă

Când eram în liceu, am trăit o perioadă destul de tulbure, pe care am înţeles-o doar treptat şi din care şi acum mai am revelaţii şi conştientizări.
Mi se dusese vestea că sunt vrăjitoare. Da, vrăjitoare! Doar că eu habar nu aveam. M-am trezit dintr-o dată respinsă de toate prietenele mele, care şi-aşa erau puţine, de iubitul meu, care şi-aşa nu prea mă băga în seamă, de părinţii prietenelor mele. Şi eu nu înţelegeam nimic pentru că nimeni nu-mi spunea. Mă simţeam ca într-o mare conspiraţie, eram super frustrată şi mă străduiam să înţeleg cum, unde, când am greşit de mi se întâmplă aşa ceva. 
Apoi, am început să primesc argumente pentru această stare de fapt. 

Oamenii au fost speriaţi pentru că:
  • Aveam două cărţi care se numeau Dicţionar diabolic - nefericit titlu. Conţineau informaţii despre ştiinţele oculte (care m-au pasionat dintotdeauna). Povesteam cu prietenele mele despre chiromanţie, interpretarea viselor, citit în cafea sau în cărţi şi alte asemenea. Nu mă gândisem niciodată că asta avea să se întoarcă împotrivă-mi.

  • Eram pasionată de astrologie - aveam o carte care se numea Zodiac Universal, care ajunsese ca vai de ea de muncită ce era. Şi de către mine şi de către prieteni. Toţi erau curioşi de zodii, compatibilităţi,etc. până au aflat că sunt "vrăjitoare". 
  • Citisem într-o revistă oarecare că dacă pui coajă de ou pisată la flori, acestea cresc mai frumos, se simt bine. Eu descoperisem de puţină vreme că e plăcut să plantezi şi să îngrijeşti flori şi făcusem o pasiune şi din asta. Le îngrijeam cu dăruire şi îmi doream să fac ce e mai bine pentru ele. Le puneam muzică, vorbeam cu ele, le mangâiam. Am început să pun coji de ou pe pervazul geamului la uscat ca să se poată sfărâma mai uşor şi să le pun apoi la flori. Ghinion! Tocmai în acea perioada m-a vizitat una dintre prietene şi nu a avut o impresie prea bună despre ce făceam eu. Probabil i s-a părut mai degrabă un ritual satanic, decât că vreau să am grijă de flori. Nu-mi dau seama ce asocieri a făcut în mintea ei. Cert este că vestea s-a dus.
  • Un alt ghinion a fost că iubitul meu de-atunci a mancat cu poftă prune, multe. Şi ştiţi ce se întâmplă de la prune, fiziologic vorbind. Auzind zvonurile care circulau deja despre mine, a crezut că i-am făcut vrăji. Noroc că el era mai sceptic de felul lui şi s-a prins până la urmă că de la prune i s-a tras. Îi mulţumesc. De la el am aflat că oamenii se temeau de mine pentru că ... "vrăjitoare"
  • Am început să primesc înapoi obiecte împrumutate şi să mi se ceară să le returnez pe cele pe care le aveam eu. Toată lumea se retrăgea în jurul meu, rămâneam singură. (cum, de altfel, m-am simţit toată viaţa)
  • Trăiam într-un orăşel în care mentalul colectiv era foarte populat cu istorii din astea vrăjitoreşti pe care le auzeam încă de când eram copil şi care influenţau cu uşurinţă orice slab de înger.
În fine, acum mi se pare amuzant să povestesc asta, deşi la vremea respectivă m-am simţit cel mai nedreptăţit şi singur om de pe planetă. 
Aşa că multă vreme am ascuns pasiunea mea pentru toate aceste ştiinţe oculte care pentru mine au fost dintotdeuna fascinante. 
Însă pe modelul "ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus", am ajuns aproape tot timpul să mă reîntâlnesc cu ele.
În facultate, deşi am făcut asistenţă socială, am avut bucuria să am şi cursuri de etnologie şi folclor unde am regăsit multe din poveştile copilăriei despre vrăjitorie, spiriduşi, strigoi, moroi, spirite ale casei, etc. M-au fascinat cărţile Elenei Niculita Voronca şi am fost fericită să aflu cu câtă dăruire şi pasiune a cules poveşti despre datinile şi credinţele poporului român spre a ni le lăsa moştenire pentru cunoaşterea şi înţelegerea ritualurilor magice care se desfăşoară de când lumea.


Când l-am descoperit apoi pe Mircea Eliade şi am înţeles că facem parte dintr-un întreg pe care de cele mai multe ori nu-l putem cuprinde cu mintea, dar îl putem intui, am ştiut că nu e nimic în neregulă cu mine. Am trăit cu bucurie perioadele de studiu din timpul facultăţii şi mi-am hrănit pofta de cunoaştere.

De ce am povestit toate astea? Pentru că azi, mai mult ca oricând mă simt pregătită să-mi asum ceea ce sunt. Azi vreau să-mi declar independenţa. Să mă eliberez de limitări, de credinţele celorlalţi despre cum ar trebui să fie ca să fie bine. Mă eliberez de toate convingerile nesănătoase, mă eliberez de frici şi de aşteptări. 

Azi doar SUNT! Sunt şi asta e de-ajuns. 

Mulţumesc pentru felul în care Dumnezeu mi-a purtat paşii şi m-a adus în această minunată zi. Ce frumos - să iasă soarele dintre nori chiar în momentul în care scriu asta. Mulţumesc Doamne!

Privind în urmă înţeleg acum că a fost un proces prin care a trebuit să trec. Înţeleg că toate se întâmplă exact atunci când trebuie, chiar dacă anumite conştientizări vin, iată, la mai bine de 15 ani distanţă. Dă-i Doamne omului mintea cea de pe urmă!


Aşadar, dragii mei, declar cu toată inima că da, sunt astrolog cu acte în regulă, declar că am iniţiere în terapia cu îngerii (mulţumesc Deliaşi fac citiri cu carduri oracol cu îngeri, declar că fac yoga şi că voi face până voi muri şi după, atât de mult iubesc asta. Declar că mă interesează şi voi urmări să mă iniţiez în cât mai multe astfel de ştiinţe şi discipline pentru că m-au pasionat dintotdeauna şi fac parte din fiinţa mea.
Iar profesorul nostru de astrologie m-a ajutat să descopăr că atunci când negi părţi din tine e ca şi cum ţi-ai nega Soarele. Şi să-ţi negi soarele, înseamnă să te negi ca Fiinţă.

Acum ştiu că totul e cu voinţa divină şi n-o să stau să explic cum şi de unde. Pur şi simplu ştiu.

Aleg să mă deschid şi să mă ofer asemenea unei flori - doar pentru că pot şi pentru că nu am nici un interes, decât să fiinţez în acord cu sufletul meu.

Vă mulţumesc şi vă iubesc!

Iubire şi lumină!




duminică, 7 iunie 2015

Un fir de praf

Duminică dimineaţa. Linişte. De fapt cântă un cântec. David Gray – Sail away. Pe repeat. Îmi beau cafeaua (pe care nu ar trebui sa o beau), mă pregătesc să merg la a doua zi de iniţiere în terapia cu îngeri cu Delia
Sunt aşa, nicicum. În ultima vreme am tot fost în carusel. Mă învârt la nesfârşit şi trec prin tot felul de stări şi cumva sentimentul este că nu-mi mai aparţin. Şi e ca şi cum mă întorc mereu în acelaşi punct şi o iau de la capăt. E ca în filmul Ziua Cârtiţei şi am aşa o stare de nervozitate continuă pentru că vreau să ies din cerc şi nu ştiu pe unde.

În acelaşi timp n-aş putea spune că mă plictisesc. Viaţa bate filmul. Aş putea face un film sau aş putea scrie o carte. Dar cred că aş rescrie istoria personală a milioane de oameni. Deci, care-i sensul?
Da, dar „durerea mea e cea mai mare” – spunea Cioran. Pentru că da, avem tendinţa de a ne vedea mereu buricul pământului, centrul Universului, ceea ce într-un anumit sens chiar suntem. Şi chiar ar da roade această viziune dacă nu ar fi sub influenţa ego-ului.

Ieri, într-una din meditaţiile făcute cu Delia, Arhanghelul Jeremiel ne-a ajutat să ne înălţăm şi să ne privim viaţa de sus. Am avut un sentiment de „micime”. M-am văzut de undeva de sus, mi-am văzut preocupările mărunte şi neînsemnate, m-am simţit ca un fir de praf. Cum mă trezesc eu dimineaţa şi fac una, alta, mă zbat cu tot felul de mărunţişuri şi apoi, la capătul zilei, îmi dau uneori o importanţă care e doar în mintea mea.

Desigur că sunt importantă şi că sunt copilul iubit al lui Dumnezeu şi că am o menire şi că aceasta poate fi doar să zâmbesc oamenilor pe stradă, dar uneori ma iau prea in serios si prea tare mi se pare ca durerea mea e cea mai mare. Si exercitii de acestea de conştientizat că suntem o picătură de apă într-un ocean mi-s utile- mă aduc cu picioarele pe pâmânt. Ceea ce am şi făcut. Pe seară, la întoarcere, am treversat parcul mare desculţ; tălpile mele au gustat cu nesaţ pământul, iarba moale. Când m-am încălţat, tălpile îmi vibrau de furnicături plăcute. Am resimţit aceeaşi senzaţie dimineaţă când am coborât din pat. Minunat.

Mda. E bine să-ţi aminteşti uneori că nu eşti decât un fir, un bob, o picătură. Te readuce cu picioarele pe pământ.


Într-o dimineaţă, la sfârşitul sesiunii de yoga, am rămas în poziţia cadavrului (shavasana). Şi m-am trezit gândindu-mă la moarte. Cu detaşare. Pentru mine moartea nu mai este ceva de speriat. E ceva ce face parte din viaţă, din evoluţie, din transformare. Dar mă gândeam la ce rămâne în planul fizic după ce mori. Oamenii te plâng o vreme, îşi mai amintesc de una alta, unii te pomenesc de bine, alţii te înjură, mai mănâncă o colivă, mai un parastas şi apoi, dacă nu eşti cine ştie ce personalitate creatoare care să lase în urmă ceva pentru studiul posterităţii, dispari în neant asemeni unui fir de praf.

Mi-a prins bine să meditez la asta. A fost ca un discurs motivaţional. M-a împins să ies afară, în lume, să acţionez, să mă zbat, să fac ceva măreţ. Însă cu sentimentul umilinţei în suflet, pentru că la urma urmei (cum zice tata mereu şi eu mă tot întreb când e urma urmei ăsteia) nu sunt decât un fir de praf. Dar unul care contează.

(Mi se întâmplă de multe ori să vreau să scriu despre chestii concrete şi ajung să scriu bazaconii. Acum e una din acele dăţi, dar sunt bazaconiile mele şi le iubesc. Şi o să le public şi pe blog pentru că e blogul meu şi scriu ce vreau pe el.)

marți, 26 mai 2015

"Tu ce-ţi doreşti pentru tine?"


M-a întrebat un prieten zilele trecute. Am rămas ca trăsnită. Adică cum? Păi ce? E voie?
Păi, până la mine, lista e luuuungă. Şi nici nu cred că mai ajung şi la mine în viaţa asta. Poate peste vreo două, trei vieţi. 
Mi-am tot sucit neuronii întrebându-mă cum am ajuns să fiu ultima pe listă? 
Răspunsul se găseşte departe în trecut, la primul, ăla de 'enşpe mii de generaţii în urmă - "fii cuminte, nu e frumos, nu-i place la tanti Miţa că te scobeşti în nas!". Uite-aşa începi de mic-mic să faci lucruri pentru alţii şi să te uiţi pe tine.
Aşa ajung copiii să-şi dorească lucruri pentru părinţi, părinţii să-şi dorească pentru copiii lor să fie altfel, profesorii să-şi dorească reuşite în locul elevilor, elevii să-şi dorească alte calităţi pentru profesorii lor, soţii să-şi dorească tot felul de fantasmagorii pentru partenerii lor şi tot aşa, uitând că doritul ăsta pentru alţii e o chestiune cât se poate de egoistă. Pentru că, de fapt, noi ne dorim lucruri pentru ceilalţi, căutând un fel de confort pentru noi înşine dar nu avem curajul să-i spunem pe nume (nu ne-a învăţat nimeni) şi atunci ne proiectăm dorinţele asupra celorlalţi. Uneori cu forţa!
Ne dorim să schimbăm lumea, dar din păcate începem din afara noastră.

Sunt furioasă! Pentru că tot scriu şi citesc despre iubirea de sine, despre centrarea pe propria fiinţă şi mă tot strădui să mă iubesc. Cu forţa! "Fake it till You make it!" îmi spun. Şi uneori am impresia că-mi şi iese aşa un pic.

Şi apoi te trezeşti cu unu că te întreabă: tu ce-ţi doreşti pentru tine? şi te apucă plânsul, pentru că trăieşti dintr-o dată cel mai acut sentiment de zădărnicie şi de deşertăciune. Şi ţi se pare că eşti pe fundul universului, uitat şi părăsit şi fără speranţa că într-o zi, una dintr-o viaţă viitoare, vei învăţa în sfârşit să te iubeşti pe tine. Vei SIMŢI cum e să te iubeşti şi pe tine.

Cel mai greu de învăţat într-o viaţă de om mi se pare tocmai asta cu iubitul de sine. Mai ales după ce, toate sistemele prin care treci te învaţă taman invers - uitarea de sine, uniformizarea, ciunţirea de sine.
În jurul meu toată lumea îi dă cu "iubirea necondiţionată" de sine sau de alţii şi mă întreb oare ei sunt tot ca şi mine, în varianta "fake it till You make it"? 
E ca un fel de Sfânt Graal această iubire necondiţionată. Toată lumea o caută, dar nimeni nu ştie unde să se uite mai exact. 

Şi apoi meditez. Şi mă "uit" în spaţiul inimii mele, acolo unde înţelepţii spun că ar trebui să simt o căldură sau o lumină albă sau ceva strălucitor. Mă rog! Ceva. Şi eu mă trezesc întrebând: "Eşti? Te simt că baţi, dar eşti?" Uneori simt că se înfiripă ceva, un fior călduţ, un sentiment de bucurie şi recunoştinţă şi-mi doresc să-i dau putere, să-l cresc mare şi puternic cât toate şuvoaiele lumii. Să năvălească afară din piept şi să-mi inunde sufletul şi lumea cu toată iubirea universului. 
Dar câtă muncă, cât mai avem de luptat împreună iubita mea, INIMĂ! 

Ce-mi doresc pentru mine? 

Să-mi dau voie să fiu!
Să mă manifest în toate culorile mele fără să-mi fie ruşine!
Să-mi dau voie să cânt!
Să pot spune lucruri, atunci când le simt! Să nu le mai îngrop în mine.
Să-mi dau voie să mă bucur fără să mă simt vinovată.
Să pot refuza fără să simt că sunt egoistă.
Să mă eliberez de frici, fantasme şi răni.
Să îndrăznesc să cer.
Să primesc!
Să mă iubesc!


Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi - Matei 22:35-40 

Să începem cu noi înşine! 
Tu ce-ţi doreşti pentru tine?


miercuri, 29 aprilie 2015

Viaţa ca un joc...pe calculator

Începând din adolescenţă am avut tendinţa de a mă împrieteni cu uşurinţă cu viciile. Am băut, am fumat (nu numai ţigări), am exagerat în multe privinţe. Acum, privind înapoi, îmi dau seama că au fost teste prin care am avut de trecut - coborâri pe trepte ale infernului, pentru a putea preţui apoi paşii făcuţi înapoi în lumină. Şi, oricum, cred că e o etapă prin care toţi am trecut la un moment dat, cea a explorării zonei interzise.

La un moment dat, undeva prin facultate, am descoperit jocurile pe calculator - cele de strategie şi RPG (Role Playing Game) mă fascinau. Unele le aveam şi le jucam în cămin, pentru altele mergeam la internet cafe. Zile şi nopţi nemuncite, nedormite de evadat într-o lume fantasmagorică în care, oricât era de greu, reuşeam să progresez, să devin din ce în ce mai bună, trăind astfel iluzia unui succes asemănător cu fumul unei ţigări, pierdut în aer.
În unele dezvoltam oraşe, civilizaţii şi cuceream tot ce era de cucerit, în altele eram un erou singuratic ce lupta cu tot felul de monştri, din ce în ce mai puternici şi mai fioroşi.
Atât de absorbită eram şi atât de mult îmi doream să trec de la o etapă la alta cât mai repede, încât o dată am chiulit de la servici, minţind în mod ruşinos că sunt grav răcită. Şi acum mă ruşinez când îmi amintesc. Dar atunci, aveam de găsit nu ştiu ce artefact şi de trecut la nivelul următor. Pfiuu!

Au urmat apoi jocurile online - Triburile şi jocurile de pe facebook. Cu atât mai fascinante. Aici nu mai eram singură, erau oameni interconectaţi cu care puteai povesti, cărora le cereai ajutorul. Cu unul dintre ei am avut o "relaţie" de mai bine de un an de zile. Povesteam pe chat şi despre joc şi despre vieţile noastre. Nu l-am văzut în viaţa mea la ochi, habar nu am cum arată, era un nickname într-o fereastră de net. 
Am făcut parte şi eu din gaşca celor care-şi puneau ceasul să sune ca să dea nu ştiu ce atac organizat pe triburile sau să culeagă recolta de castraveţi pe farmville. Doamne fereşte! Mă ia cu tremurici când mă gândesc cât timp am pierdut în această lume virtuală. Bine că s-a terminat.